DAN.A.JOY o păpușă multiculturală în folosul copiilor lumii

Când am întâlnit-o, nu avea prețiozitatea Ia care m-aș fi așteptat din partea unui doctor în științe medicale, titlu obținut cu “ magna cum laudae” și cum chirurgia estetică nu mă interesase vreodată, nu-i cunoșteam realizările în domeniu. Chipul cald mi se părea cunoscut, poate că o văzusem întâmplător în vreo imagine pe micul ecran sau în vreo fotografie de revistă, dar sigur nu am zăbovit asupra articolului. în graba de zi cu zi în care am învățat să selectez rapid doar subiectele care îmi sunt de interes imediat. Eram în sediul Națiunilor Unite din New York, într-o conferință dedicată copiilor cu dizabilități, iar ea își prezenta inovația: o păpușă „multi culturală” care poate avea o altă vârstă, o rasă sau o nouă stare de spirit, prin înlocuirea accesoriilor care îi compun trasăturile faciale și corporale, copilul care se joacă astfel cu ea dezvoltându-și imaginația și abilitățile, pentru că păpușa exprimă în funcție de felul în care i se modifică trăsăturile trăiri, pe care copiii cu dizabilități nu le pot exterioriza. Astfel Invenția fusese medaliată cu aur Ia Saloanele internaționale de Ia Bruxelles și Geneva, dar pentru medicul Dana Jianu păpușa era doar un „dar din dar” pe care și-l dorea pentru cât mai mulți copii cu care viața nu a fost prea blândă. Ea o primit mult de Ia viață, după ani buni de muncă și perseverență, șl era timpul să dăruiască mai departe.

Dr. Dana Jianu

Din ce colț de Românie ați răsărit? Mă întreb cum a arătat copilăria unui medic eminent, ce pare că n-a avut timp vreodată de joacă, ci doar înclinație și curiozitate spre a învăța – într-atât de serioasă și fără respiro arată viața dumneavoastră de astăzi…

Am avut o copilărie grozavă, inițiatică. Am copilărit la Vama, o comună din județul Suceava, până la vârsta de 7 ani identificându-mă cu locul, cu animalele, cu tot ceea ce are natura mai frumos: sălbăticie, păduri, iarba proaspăt cosită, anotimpuri, pericole, libertate, descoperiri, aventură. Dar aveam și responsabilități – bunicii mei se bazau pe mine ca ajutor în gospodărie, chiar preșcolar fiind sau mai apoi în vacanțe. Și eu luam asta foarte tare în serios. Nu voi uita niciodată încordarea și efortul tuturor celor care strângeam fânul (ah, mirosul de fân!) să nu ne prindă furtuna și să ruineze truda fânului abia uscat. De la modeștii oameni ai pământului am învățat să înțeleg și să respect măreția naturii, ciclurile cosmice. Dar și satisfacția efortului împlinit, a lucrului bine făcut. Și am mai învățat grija față de animale (aveam sarcini precise), cum trăiesc, cum sunt alcătuite, cum se nasc, cum sunt când sunt bolnave (și cum le tratăm; bunica a fost mereu neîntrecută în aceste taine). întotdeauna am iubit animalele, fie domestice, fie sălbatice. Și multe altele: mândria muntenilor, dragostea lor pentru frumos (ce costume populare bogate și elegante poartă!!!), pentru joc și pentru cântec.

Ați primit educația celor 7 ani de acasă în satul buni­cilor?

Părinții mei, care doreau să mă „civilizeze”, m-au dus în câteva reprize la grădiniță la Suceava. Era intere­sant și acolo, dar comparând locul cu nesfârșitele păduri și pajiști de acasă, era cam „strâmt”! Primeam mereu rolurile principale: mi-a rămas întipărit pentru totdeauna în minte rolul meu de Cenușăreasă – întâi cu rochia gri, sărăcăcioasă și apoi cu o rochie fabuloasă pe care mama mi-a comandat-o la o croitoreasă. Eram în al 9-lea cer! în plus, îi șopteam rolul și prințului care se mai poticnea! Mai târziu, la școală, de abia așteptam să sune clopoțelul sâmbăta sau în vacanțe, pentru a mă reîn­toarce în tărâmul magic al sufletului meu, care, de fiecare dată mă aștepta cu surprize: fragi aromați, hribi și alți bureți ascunși în locuri numai de mine știute, vreun cățel sau o pisicuță (mâțuc în limbaj bucovinean) proaspăt născută cu ochii încă lipiți, șotii sau omăt sclipitor și nesfârșite partide de săniuș ori zile de vară însorite, care așteptau să descopăr lumea. Mai târziu, tainice clipe de joc, cu miros de iarbă în roua serii și sclipit de stele și tresăltări de inimi tinere.

Vâ încearcă regrete privind în urmă? Sunt lucruri pe care le-ați face altfel într-o virtuală șansă de a da timpul înapoi?

Uneori, mă încearcă vagi păreri de rău că nu am stu­diat un instrument muzical și baletul, dar gândindu-mă că nu am ureche muzicală, iar mișcarea nu mi-a lipsit, conchid că, în linii esențiale, personalitatea mea s-a conturat în această copilărie cosmică, pro­fundă, bogată în experiențe de viață și fericită: seri­ozitate, creativitate, abnegație, conștiinciozitate, simț estetic, credință în Dumnezeu, dragoste de viață, curiozitate cognitivă, manualitate, rezistență la efort, voință, dar și oarecare înclinații spre fatalism, orgoliu, subevaluare, inflexibilitate, conservatorism.

Poate doar o vagă înclinație spre conservatorism, care n-a făcut decât sâ vâ țină cu picioarele pe pământ, în starea de necesar echilibru, în momentul în care profesional ați început să evoluați doar pe o pantă ascendentă… nu e posibil un astfel de parcurs profesional dacă nu există deschidere, abilitatea de adaptare la nou.

Parcursul profesional… în general bazat pe multă muncă, studiu și încununat de succese. Am fost întot­deauna bucuroasă că am descoperit rețeta: dacă depui efort apare și recunoașterea. În linii mari, rețe­ta s-a dovedit valabilă pe tot parcursul vieții. Iar dacă uneori n-a fost așa, mai devreme sau mai târ­ziu, destinul sau Dumnezeu au avut grijă să-mi lumineze calea. Am învățat mult și de toate la școală sau în particular: franceză (de la 6 ani), engleză, să pictez, să scriu literatură (poezii, proză), să patinez, să culeg folclor, să recit pe scenă, să fiu sanitarul cla­sei, să ajut copiii slabi la învățătură. Am avut mereu noroc de învățători buni la Suceava. Am fost mereu comandantă de detașament (ce parodie pare acum!). Am fost premiantă pe clasă, pe școală. Am dat admitere cu succes la liceul cel mai bun din Suceava „Ștefan cel Mare” treapta I și apoi și treap­ta a ll-a la profilul Chimie – Biologie. Parcă am știut dintotdeauna că voi deveni medic.

Am fost premiantă (și șefă UTC) cu locul I și la liceu, dar numai până în clasa a Xl-a, deoarece aveam prea multe absențe – eu pregătindu-mă pentru medicină și cu profesori (minunați!) la București. Am învățat pe de rost biologia, am iubit chimia organică și mi-a plăcut optica.

În liceu, în clasa a Xl-a am fost subiectul unei tenta­tive de racolare de către Securitate – secția Cetățeni Străini, respinsă cu succes de către familia noastră, astfel ratând o posibilă carieră de excepție gen Mata Hari!

Asta da dezvăluire în premieră! Ați ratat „marea șansă” și ați luat un alt tren spre viitor: medicina!

Am intrat cu brio la Facultatea de Medicină Generală București în 1982. Am trecut mereu cu note mari examenele, din anul III – IV fiind nelipsită din sălile de operație ca ajutor mâna „țîșpea” sau din gărzile de ginecologie. Fiind o studentă fruntașă, am fost primită membră PCR în anul II. Nu mi se părea decât o recunoaștere profesională pentru că, oricum, părinții mei și mai apoi cu prietenii, învățaserăm că trebuie să acceptăm „coaja” politicii comuniste, protejându-ne intact interiorii ființei, cu speranța că într-o zi acest sistem aberant falimentar, mincinos, avea să cadă! Dar comunismul se întețea, și noi, după terminarea (cu brio) a Facultății în 1988 și stagiile de 2-3 ani din București, tre­buia să mergem la țară. Spun „noi” pentru că deja din anul IV de facultate mă măritasem, soțul meu. Ștefan Adrian era student eminent și coleg de an cu mine, de grupă.

În anul 1989 se năștea Călin Ștefan, fiul nostru, pe 15 august la Spitalul Municipal, în toiul repetițiilor pentru ultimul 23 august muncitoresc, sărbătorit în fața Case Radio.

Mă întrebam ce soartă comunistă îl așteaptă pe copilul nostru!

Dacâ ar fi să numiți câteva șanse care vi s-au oferit în viațâ și care v-au marcat devenirea, care ar fi acestea?

Una dintre ele a fost deschiderea adusă de Revoluție și de căderea sistemului comunist. Apoi, deși am intenționat să emigrăm în Occident după Mineriadă, soarta a vrut ca noi să ajungem din nou în România și să trecem cu brio examenul de secun- dariat (primul care s-a dat), să luăm postul de chirurgie plastică (eu) și chirurgie generală (soțul meu), împlinindu-ne astfel cele mai tainice și arză­toare dorințe profesionale ale noastre. M-am format la Școala de chirurgie plastică, reconstructivă și arsuri a Profesorului Florin Isac și a regretabilului Doctor V. Borcea, am avut de învătat enorm de la tot colec­tivul de medici. Doctorul Valeriu Popescu, chirurg plastician, estetician în Hamburg, maestrul meu, a fost o altă mare șansă, el m-a învătat 80% din ceea ce practic astăzi în chirurgia estetică. Alte persona­lități care m-au marcat au fost Doctorul G. Botti din Italia, devenit maestrul și prietenul meu, expert în rinoplastie, lifting facial și alte câteva tehnici de rafi­nament în chirurgia estetică, precum și G. Fischer sau P. Fournier, „părinții lipoaspirației”, cu care am avut șansa să operez, sau D. Sharp din Marea Britanie, Steve Hoefflin – chirurgul starurilor de la Hollywood… Sunt personalități respectate la nivel mondial în meseria noastră și eu am avut șansa extraordinară să-i întâlnesc, dar mai ales să învăț direct de la ei. Alți medici cu care am lucrat mi-au demonstrat, prin experiența și atitudinea lor, că orice „șut în fund” și deziluzie, pot fi transformate într-un mare pas înainte dacă ești un om de valoare (de exemplu, am plecat prin demisie de la Spitalul Bagdasar… dar am conti­nuat să fac munca în care credeam și am reușit în timp să demonstrez că pot construi ceva valoros, durabil) și că respectul față de pacienți și pasiunea pentru profesie sunt mai presus de zădărniciile omenești. Un mare prieten, un vizionar care ne-a aju­tat să ne dezvoltăm clinica particulară mi-a arătat că un „pârlit de român”, dacă are potențial, își poate dovedi valoarea oriunde în această lume, nu doar la noi acasă. A avut dreptate. Întâlnirile mele cu acești oameni au fost șanse nemaipomenite pen­tru mine.

După revoluție, informații controversate din afară ajungeau la noi și încrederea în ceea ce poate face chirurgia estetică (în afara cazurilor extreme, în care e absolut necesară) era o problemă discutabilă. Implementarea la noi acasă a tehnicilor moderne se lovea de bariere de ordin financiar, de dezvoltarea tehnologică redusă din spitale, un stadiu firesc la acea vreme. Astăzi, lucrurile au evoluat remarcabil și multe dintre intervențiile ce nu erau posibile decât în afara țării cu bani mulți, devin realitate acum, la noi acasă și sunt mult mai accesibile. Părerile sunt, însă, și astăzi împărțite. Eu, de pildă, sunt un om cu o opinie moderată, în sensul că îmi doresc să înaintez în vârstă în mod firesc, natural, și de aceea nu am apelat la chirurgia estetică și nu aș face-o decât – Doamne ferește! – într-un caz nefericit al unei nece­sități pur medicale, dar totodată nu am ceva împotriva celor care apelează la aceste tehnici medicale din motive estetice pur și simplu, dacă asta le face viața mai bună, păstrând totuși un echilibru. Dar există și atitudini sau opinii radicale pro sau contra, uneori și excese: fie tinere care nici nu ating vâr­sta majoratului, care deja își operează sânii, ori intervin asupra formelor lor în alt fel pentru că e o modă, fie oameni (femei sau bărbați) care devin dependenți de operațiile estetice, uitând să se mai oprească din acest șir al „ajustărilor” ce nu le sunt neapărat benefice, fie există persoane situate la polul opus, care sunt total împotriva acestei ramuri a medicinii, văzând-o ca pe un capriciu.

Domeniul meu principal de activitate este chirurgia plastică, mai ales estetică și oferirea de servicii me­dicale în sistem privat. Chirurgia este o ramură deosebit de dificilă a medicinii, de mare responsabi­litate, necesită toată viața studiu teoretic și practică pe cadavre, stăpânire de sine, precizie a gesturilor. Bisturiul poate avea drept de viață și de moarte. În plus, chirurgia estetică tinde să atingă perfecțiunea fizică, să redea armonia exterioară, dar și interioară. Este o „psihochirurgie” și de aceea este foarte deli­cată, dificilă. Nu este greu să ai reușite în acest domeniu dacă ai avut mentorii potriviți, dacă ai avut norocul să-i întâlnești, dacă muncești ca un rob, dacă iubești cu pasiune frumosul și oamenii.

În România, mă număr printre pionierii chirurgiei estetice, am înființat primul cabinet funcțional privat de chirurgie estetică în iunie 1994, apoi am construit Clinica Medicală ProEstetica pe patru nivele din Piața Dorobanți și am operat mii de pacienți. Eu cred că, prin atitudinea mea constantă, vizibilă prin mass media în ceea ce privește chirurgia estetică, pot influența publicul român, în sensul de a recurge la chirurgia estetică sau reparatorie atunci când e cazul, de a nu rămâne robi împovărați de propriile complexe fizice. Totuși, îndemnul meu e clar: chirurgia estetică trebuie să răspundă unei necesități, nu unui capriciu!

Tot demersul trebuie să se desfășoare sub semnul păstrării sănătății, al moderației și bunului simț. Ceea ce, extrapolat, mi-ar plăcea să se întâmple în toate domeniile vieții societății românești: sănătate morală, moderație, echilibru, corectitudine, conser­varea valorilor perene ale educației și culturii. Visez la o Românie curată (fără gunoaiele care sufocă natu­ra), cu păduri netăiate, care să regleze echilibrul naturii („pădurea este casa apelor”), o Românie unde banii să nu țină loc de orice, ci valoarea umană să primeze!

V-ați implicat mult și într-o altă ramură, interesantă și nouă la noi, la standardul la care este implementat conceptului Spa.

Da, de pildă la Cornu te poți retrage în liniște la sfârșit de săptămână, într-o vilă superbă, cu condiții de cazare de 4 stele, originală și integral exotică, să te rupi de lume împreună cu familia și să te simți exact ca în Bali. La ProEstetica Sana Bali Spa, relaxarea este totală, iar exercițiile fizice speciale, dietele reco­mandate și aerul curat te refac după o perioadă epuizantă. Există în București și Spa medical (ProEstetica), dar și Spa urban (hotelier) la Hotel Radisson SAS. Extinderea activității noastre în acest domeniu își are o sorginte economică (este un busi­ness profitabil în Statele Unite) și una filosofică: pro­movarea holistică, multilaterală a sănătății individului

• un stil de viață sănătos, armonie interioară, com­baterea stress-ului (conceptul D.R.E.A.M.® – Dietă, Relaxare, Estetică, Activitate fizică, Medicină). Am încercat să unim printr-un numitor comun toate acestea și am ajuns la conceptul Centrelor de „Frumusețe prin sănătate!®” ProEstetica.

Centrele Bali Spa – Cornu și Radisson SAS Hotel – poartă acest nume pentru că suntem îndrăgostiți de „insula Zeilor” Bali din Indonezia (Oceanul Indian), renumită prin celebrele spa-uri, cultură străveche și estetism. Am adus oameni specializați din acel colț de lume – nu doar am învățat de la ei ce e de făcut – și aceștia trăiesc acum în România și lucrează pen­tru noi.

Cum se face că eu v-am cunoscut în calitate de inventator?

Eu am două brevete de invenții: păpușa cu trăsături care se schimbă DAN.A.JOY și o pensă chirurgicală pentru sutura rapidă a plăgilor. Dar invenția care s-a remarcat pe plan național și internațional este această păpușă, care dezvoltă creativitatea și care este un mijloc nou de comunicare și de exprimare non-verbală.

Este greu să spui de unde vin ideile… Poate din tărâ­mul viselor? Eu am avut această idee în minte de foarte mult timp, de când mi-am imaginat profesia mea de chirurg plastician ca un joc în care poți transforma chipuri umane și de care ar putea să se bucure și alți oameni, chiar dacă nu sunt chirurgi. Jucătorul – creator – poate transforma un corp reprezentat schematic, o siluetă din pluș, într-un tânăr bărbat sau într-o tânără femeie adăugându-i fie musculatura (bicepși, pectorali, abdominali etc.) sau trăsături specific feminine (sâni de diferite forme și mărimi, coapse, fese, talie subțire); dar acestei păpuși care poate fi masculină sau feminină după voie, îi putem crea neîngrădiți expresii „lipindu-i” printr-un sistem ingenios ochi, nas, buze, urechi, sprâncene, păr de diferite culori și forme creând noi și noi expresii (de bucurie, de tristețe, zâmbitoare, supărată, șăgalnică, jenată, furioasă etc.) după imaginația și starea de spirit a jucătorului. Juriile inter­naționale de la faimoasele expoziții de invenții și ino­vații de la Bruxelles și Geneva mi-au acordat cele mai înalte distincții – Medalii de Aur – văzând un potențial important al acestei păpuși ca mijloc de comunicare pentru copiii care nu se pot exprima verbal (șocați, abuzați, fizic sau sexual, autiști sau cu alte dizabilități) și care pot găsi în această păpușă un prieten așa cum îl văd ei. în plus, trăsăturile, mai ales cele faciale, pot fi realizate (desenate, decu­pate, lipite, dezlipite) de jucătorul însuși. Astfel, această invenție a trezit interesul UNICEF și ONU invitându-mă să susțin o prezentare despre aceasta la sediul din New York în folosul copiilor lumii, cei mai puțin norocoși.

Cum sperați să arate România de mâine, în care fiul dumneavoastră își va trăi anii de maturitate?

O Românie cu un sistem sanitar și de învățământ însănătoșite, o Românie cu mai multă corectitudine, ordine, creativitate, onestitate, unde să funcționeze corect legile democrației și ale economiei de piață. O țară europeană normală.

Venitul obținut din realizarea acestei rubrici de către Andreea Marin Bănică este donat în sprijinul copiilor cu nevoi speciale prin intermediul fundației „Prețuiește Viața”