Dana Jianu – Doamna de fier a chirurgiei estetice românești

Cine n-a auzit de Tinerețe fără bătrânețe si viata fără de moarte? E doar un basm pentru copii, veți spune. Da, dar un basm pe care medicina moderna îl poate transforma parțial în realitate. Încă nu am descoperit secretul vieții eterne, dar cine știe? Acum câțiva ani, donarea era doar un subiect de Dosarele X, dar tinerețe fără bătrânețe putem avea, până la o anumita vârstă si în funcție de rezistența organismului. Chirurgia estetica actuală a progresat până întratât încât poate întineri o persoană cu până la 20 de ani! Ridurile, pungile de sub ochi, cicatricile inestetice și kilogramele în plus sunt demult istorie. Unul dintre doctorii care a scris această istorie în România este Dana Jianu. O femeie ambitioasă, cu o voință de fier, care a reușit să răzbată într-o meserie considerată a bărbatilor. A visat la chirurgie estetică încă de pe băncile facultății, a studiat în străinătate și a adus în România tehnici și aparatură de ultimă oră, devenind unul dintre pionierii chirurgiei estetice românești, alături de Constantin Stan și, mai apoi, Marek Vâlcu. A deschis primul cabinet privat de acest gen din România și ocupă un binemeritat loc în topul româncelor de succes.

Anita Stroescu

Peste 20 de ani de muncă, mii de intervenții chirurgicale, weekend-uri petrecute în sala de operație… încerci să găsești pe chipul ei mărturiile oboselii și ale eforturilor, dar Dana Jianu nu-și arată cei 43 de ani, nici fizic, nici prin felul de a fi. Ceea ce răzbate din ochii mari, din zâmbetul larg și din plăcerea cu care vorbește este pasiunea pentru chirurgie, respectul pentru pacienți și dragostea pentru familie.

De când ați apărut în topul femeilor de succes din România, ați devenit un fel de persoană publică…

Am remarcat și eu asta cu prilejul deplasărilor mele prin țară. Oriunde mă duc, de exemplu la vamă, la ghișeul de bilete sau în vreo fabrică, există oameni care știu cine sunt și ce fac. E un lucru plăcut și neașteptat, dar care implică multă responsabilitate pentru mine, deoarece lumea se așteaptă la un anume comportament și atitudine de la persoanele pe care le cunoaște din presă. Iar eu prezint subiectul speialității mele de peste zece ani prin mijloacele media.

Cum v-a ajutat această mediatizare pe plan profesional?

Dacă lucrezi în sectorul privat, ești nu numai chirurg, ci și manager și însărcinat cu relațiile publice. Trebuie să fii mereu disponibil, mai ales față de mass media. Echipa mea și cu mine am investit mult timp, energie și disponibilitate în relația cu presa. întotdeauna am păstrat ușa clinicii deschisă. Am permis chiar și filmări în sala de operație – de multe ori dezinteresat, pentru că – se știe – dacă lucrezi în medicina privată, nu ai voie să-ți faci reclamă la radio sau la televiziune. Dacă eu apar la televizor, lângă numele meu va scrie doar „Medic primar chirurg plastician”. Atât! în schimb, dacă aș lucra la un spital de stat, s-ar specifica și instituția respectivă. Mi se pare nedrept faptul că medicii din sectorul privat nu au voie să spună unde lucrează. în fond, scopul medicilor și al mass media este același: informarea publicului, pentru ca el să ia decizii fiind corect informat.

Dar se știe că serviciile particulare compensează prin calitate, chiar dacă la capitolul reclamă sunt „marginalizate”…

Celor care lucrăm în medicina privată ne este mult mai greu să supraviețuim, trebuie să depunem eforturi triple pentru a fi cunoscuți, dar, într-adevăr, compensăm prin multă grijă și răsfăț față de pacient. ProEstetica a pornit de la ideea de a pune la dispoziția pacientului un spațiu care să nu fie perceput ca spital, ci să aibă servicii medicale de calitate pe care pacientul să simtă că le primește de la prieteni, într-o atmosferă destinsă, fără prea multă legătură cu sângele și mirosul de clor. Grija pentru pacient, pentru siguranța actului medical, pentru riscuri cât mai mici este foarte puternică dar subtilă, nu trebuie să se vadă decât în rezultate. Iar rezultatul înseamnă pacienți care se externează cât mai repede, pentru că asta le face bine psihologic, cu operația executată perfect și cu o reinserție imediată în societate și familie. Eforturile noastre sunt concentrate pentru a avea acces la tehnicile cele mai bune, la medicamentele cele mai noi, la echipa cea mai bună. Iar dacă pentru a le avea pe toate trebuie să străbați lumea pe cheltuiala ta, merită! Răsplata este calitatea actului medical și mulțumirea pacientului.

La început, ați profesat în sistemul sanitar de stat. De ce ați trecut de cealaltă parte, în domeniul medicinii private?

Toți medicii au început în spitalul de stat. Trebuie să știți un lucru: chirurgia estetică este una specială, pentru că are de-a face cu pacienți sănătoși, dar care au un univers psihologic aparte, ce necesită personalizare, discreție, răbdare și atenție. În chirurgia estetică nu operezi de urgență, fără să stai pe îndelete de vorbă cu pacientul. De obicei, cei care apelează la operații estetice sunt persoane sofisticate, împovărate de un anumit complex, mai mult sau mai puțin intim. Nu poți să expediezi în cinci minute, pe un coridor, o astfel de problemă. Pacientul trebuie să simtă că are cui să se destănuie, iar eu trebuie să mă asigur că sunt bine înțeleasă.

De aceea, chirurgia estetică se mai numește și psiho-chirurgie. Femeile au un atu, pentru că sunt psihologi mai fini decât bărbații și sunt mai atente la nuanțe. În plus, majoritatea pacienților din chirurgia estetică sunt femei și, până la o anumită vârstă, femeile au mai multă încredere într-o altă femeie. Exemplul clasic: femeia-chirurg care face o operație de mărire de sâni va ști că frumusețea nu stă în mărime. Bărbatul-chirurg nu are de unde să știe că sânii prea mari sunt o povară greu de suportat. Eu i-aș propune acestuia să poarte niște sâni falși măcar trei zile, înainte de a recurge la o mărire de 400-500×2 centimetri cubi la bustul unei femei. Nu trebuie să împiedici prin exagerări libertatea de mișcare sau psihologică a unei femei. Eu cred că trebuie să ne păstrăm în cadrul deontologiei medicale. Să ajutăm o persoană, dar în limitele sănătății, chiar dacă asta înseamnă să respingem dorințe care pot fi extravagante.

Cum reușiți să convingeți pacientul că dorința lui este extravagantă?

Încerc să descopăr care este adevărata lui problemă. Dacă e o problemă reală, anatomică pot să o rezolv în condiții bune, dar dacă mie trăsătura pe care pacientul o vrea modificată mi se pare armonioasă, și nu îl expun la riscurile unei intervenții. O operație pe care chirurgul nu o înțelege se poate întoarce împotriva lui și poate să-i nemulțumească pacientul. Iar dacă ai o cohortă de pacienți nemulțumiți, chiar dacă nu se pune problema să te acționeze în instanță, nu mai poți să creezi ca persoană. Chirurgia estetică nu este numai un act medical, ci și unul de creație. Iar ca să creezi ceva frumos, trebuie să fii liber de orice constrângeri.

Eu mă consider un medic liber, care are dreptul să refuze operațiile ce nu i se par indicate. Am avut paciente care și-au dorit sâni prea mari sau modificarea formei ochilor și cărora le-am răspuns: îmi pare foarte rău, dar eu nu consimt la o asemenea operație. La un moment dat, am refuzat o doamnă cu cetățenie dublă, româno-americană care dorea un bust foarte mare. Am crezut că o să se supere pe mine, dar spre surprinderea mea, a revenit pentru o lipoaspirație. Altădată, o domnișoară mi-a cerut să-i măresc buzele, dar i-am spus că părerea mea de medic este că buzele ei sunt perfecte așa. Când am văzut că suferă exagerat de mult pentru o problemă care nu era reală, am îndrumat-o spre un psiholog. S-a dovedit că avea o boală psihică destul de serioasă. Chirurgia estetică nu este obligatorie, ci opțională și subiectivă. Este o armă, un bisturiu cu două tăișuri.

Tatăl dv. a fost medic. Ați vrut să-i călcați pe urme sau considerați chirurgia o vocație?

Pentru mine, chirurgia a fost mai mult decât o dorință, a fost un vis. Am știut de mică, de pe la cinci-șase ani, ce vreau să fac în viață. Am fost un copil fericit din punctul acesta de vedere. Tatăl meu este pneumoftiziolog, deci am fost mereu înconjurată de medici, pe care îi admiram pentru că vindecau oameni. Îmi plăcea să stau în spital și în secția tatălui meu – chiar dacă bolile de plămâni nu prea au legătură cu chirurgia, avea și el uneori de făcut mici intervenții. Întotdeauna m-a fascinat secția de chirurgie, în care intram ca într-un fel de templu, ca într-un spațiu magic cu forțe miraculoase.

Au existat evenimente sau persoane care v-au influențat într-un fel sau altul traseul profesional?

Revoluția din ’89 a însemnat totul. îmi doream foarte mult o ramură chirurgicală, dar în anii aceia puteam să visez doar la ginecologie, la oftalmologie… Chirurgia plastică nu exista. Terminai facultatea, făceai stagiatura de trei ani în București și plecai să profesezi la țară. Era imposibil să rămâi în capitală, darmite să faci chirurgie estetică! Nici nu se știa despre așa ceva atunci. În fine, după Revoluție, au venit marile dezamăgiri, gen mineriade, și am vrut să plecăm în străinătate – Ștefan, soțul meu, și cu mine. Am vrut să plecăm definitiv în Noua Zeelandă, apoi în Suedia, dar proiectele acestea nu s-au îndeplinit. Concomitent, a apărut examenul de rezidențiat pe care l-am luat amândoi foarte bine. Puteam să ne alegem orice posturi vroiam l Și – surpriză! – inclusiv chirurgie plastică. Așa că, în loc să ajungem medici în Noua Zeelandă, am ajuns rezidenți în România. Eu în chirurgie plastică, iar soțul meu – în chirurgie generală.

Ce însemna chirurgia plastică în perioada anilor post-comuniști?

Chirurgia plastică se limita atunci la arsuri, traumatisme ale părților moi, chirurgia mâinii și presupunea o mână de oameni care lucrau într-un spital discret. Chirurgia estetică era strâns legată de echipamente și de materiale despre care nici nu putea fi vorba în România. Erau foarte puțini români care făceau chirurgie estetică în epoca aceea, poate câteva liftinguri, rinoplastii și cam atât, nu se știa de lipoaspirații sau de măriri de sâni. Erau tehnici noi și pe plan mondial, nu ajunseseră la noi nici măcar ca idee, darmite cu mijloacele și trainingurile necesare. Profesorii cu care învățam eu chirurgie plastică, mai ales profesorul Florin Isac și doctorul Valeriu Borcea, m-au ajutat să mă formez pe traumatologie și pe arsuri. Dar eu vroiam să fac chirurgie estetică, ceea ce în România era încă un vis. Așa că a trebuit să plec în străinătate să mă formez, pe banii și relațiile mele. Am avut șansa să lucrez la o clinică particulară situată într-un cartier select din Hamburg, cu doctorul Valeriu Popescu, un chirurg excelent, un artist foarte bun și un om inteligent și cultivat. M-a învățat tot ce știa, inclusiv tehnica sa celebră pentru corecția sânului, pe care o aplic și astăzi. M-am familiarizat cu tot ceea ce însemna chirurgie estetică de ultimă oră: lipoaspirație, implante mamare, lifting, rinoplastie. Am intrat în legătură cu furnizori de echipamente și de materiale necesare chirurgiei estetice. în România, furnizorii de genul acesta au început să apară abia prin ’97, dar până atunci, m-am descurcat mergând în străinătate și aducând în țară, în valiză și în cap diverse lucruri. Așa s-a făcut pionieratul în chirurgia estetică: învățat în străinătate, întors în țară și exersat tehnicile însușite pe cadavre.

În timp ce plecați în străinătate pentru aceste stagii de perfecționare, lucrați și ca medic chirurg în țară?

Da. Am investit mulți bani și timp în perfecționare și nu mi-a fost ușor să mă tot duc încolo și încoace, când aveam responsabilități de medic în România. Dar am avut șansa de a învăța direct de la izvor, adică de la somitățile în domeniu: Giorgio Fischer, Pierre Fournier, Gerard Illouz – părinții lipoaspirației, Giovanni Botti, chirurg renumit în chirurgia facială, și Steve Hoefflin, chirurgul actorilor de la Hollywood. Mulți mă întrebau de ce vreau neapărat chirurgie estetică. Răspunsul era invariabil: Este pasiunea mea. Mi-a fost din ce în ce mai greu să împac dorința de a mă forma în străinătate și de a avea proprii pacienț, cu munca în spitalul de stat. Au apărut și anumite gelozii… Azi nu mai e nici o problemă ca un chirurg să aibă pacienții lui, dar atunci păream tupeistă, chiar obraznică. în 1994, am înființat împreună cu soțul meu o clinică privată, într-un apartament din Piața Amzei, pe care l-am amenajat pentru a corespunde circuitelor necesare asistenței medicale chirurgicale ambulatorii. Poate că nu m-aș fi gândit să deschid o clinică proprie dacă nu aș fi văzut că existau și în alte țări. în Italia, la Giorgio Fischer, am văzut un spațiu chirurgical amenajat în vila lui proprie. Deci nu era neapărată nevoie de nu știu câte sute de metri pătrați pentru o clinică bună, se putea și mai modest. Timp de nouă ani, din 1994 până în 2003, ne-am descurcat cu acel apartament de bloc, reușind să compensăm lipsa unui spital prin calitatea actului și prin prietenia cu care ne tratam pacienții. Mulți ne spun și acum că acolo se simțeau mai în largul lor decât aici, unde sediul e mult mai impresionant și aduce poate mai mult a spital.

ProEstetica este una dintre cele mai moderne clinici private din România – o clădire impresionantă, cu trei etaje, situată în centrul Bucureștiului. Ați avut vreun model?

Am văzut multe clinici particulare din Europa și America, în Germania, am lucrat intr-o clinică particulară extraordinară – aș putea spune că ProEstetica se aseamănă cu spitalul de acolo. Munca la noul sediu a început încă din 2000. În 1997, m-am decis să părăsesc sistemul de stat. Eram destul de tânără, aveam 30 și ceva de ani, și pe deasupra eram femeie. Bineînțeles că mi-am triplat atenția și prudența. Știam că am o grămadă de ochi de vultur, geloși, ațintiți asupra mea și că pășesc pe o cărare tare îngustă – sus, dar îngustă. Însă ca pregătire, mă simțeam în stare să fac toate acestea. Am avut și am parte de oameni care mă susțin, probabil pentru că nu am niciodată nimic de ascuns. Sunt un om sincer, care își vede de treabă. Activez de 12 ani în acest domeniu și am ajuns să mă bucur de foarte multă încredere. Am și pacienți-medici, care vin la ProEstetica, fie cu copiii, fie pentru ei înșiși, precum și per¬soane din alte clinici particulare. Este o mare onoare.

Care sunt țările ce lansează tendințe în chirurgia estetică?

Franța are o chirurgie estetică de înaltă clasă, Italia are chirurgi extraordinari, America are și ea câteva vârfuri, iar Brazilia rămâne un pol exotic, unul dintre izvoarele chirurgiei estetice, prin chirurgul Ivo Pitangui. La noi, condițiile, tehnicile și aparaturile folosite în chirurgia estetică sunt în prezent comparabile cu cele din străinătate.

Și totuși, starea sistemului medical românesc nu este prea bună…

Am avut de-a face de curând cu unul dintre spitalele bucureștene și am rămas foarte prost impresionată. Atitudinea asistentelor a fost umană și prietenoasă, dar condițiile erau mizerabile. Parcă nu s-ar fi schimbat nimic de acum 20 de ani! Și asta din cauza proastei organizări și a lipsei de fonduri. E foarte greu pentru un medic să-și drămuiască fiecare ban. Tot timpul trebuie să încerci să obții cele mai bune materiale și medicamente și să organizezi treaba fiecărui angajat în așa fel încât să reduci costurile. Mult discutata reformă a sistemului sanitar este binevenită, mai ales pentru că încearcă să combată tendința de feudalizare și gestionare incorectă a fondurilor, foarte accentuată în spitalele românești. Fiecare șef de secție este un mic stăpân, care deseori confundă spitalul cu proprietatea lui personală. Medicina trebuie organizată de oameni cu studii de specialitate în management, indiferent că sunt doctori sau economiști. Într-adevăr, nu poți să fii în același timp și medic cu mari responsabilități, și director de spital cu două sute de oameni în subordine. Trebuie să alegi una din două. Unele voci reproșează reformei faptul că economiștii nu sunt familiarizați cu activitatea medicală. Eu cred că un economist destupat la minte care face niște cursuri și o practică în spital, nu are cum să nu-și dea seama despre ce e vorba intr-un spital. Oricum, în România sistemul medical este încă în pionierat. Trebuie stabilit odată pentru totdeauna cine ne conduce: economistul sau medicul, medicul cu studii de economie sau economistul cu studii medicale? E clar că trebuie să fie un hibrid de genul acesta. În Germania, de exemplu, clinica Dr. Guth era condusă de o asistentă în vârstă, pricepută și ca medic, și ca economist.

Ați realizat până acum mii de operații. Au fost intervenții care v-au marcat, v-ați atașat de anumiți pacienți, v-ați operat vreo rudă?

Într-adevăr, am realizat mii de operații, dar fiecare caz este aparte. Iar când un pacient îți sare în brațe de bucurie, nu ai cum să nu fii emoționat. Am operat și „în familie”, dar nu au fost intervenții mari. Le-am scos câte o aluniță fiului și soțului meu. Călin este un copil foarte curajos, a văzut de mic casete cu operații și nu-i este frică de anestezie sau de bisturiu, așa că nu mi-a fost greu să-l operez. De curând, m-a marcat cazul unei paciente mai vechi. Avea o cicatrice urâtă la buză, care îi deforma întreaga față. A tot insistat pe parcursul anilor să o operez, dar mă gândeam că poate nu o va mulțumi rezultatul. într-un târziu, am acceptat să fac intervenția și am fost amândouă încântate de rezultat. Era o altă persoană!

Ce tip de operații estetice sunt cele mai solicitate de români?

Chirurgia sânului este foarte cerută. Cam 40% din activitatea noastră se bazează pe operații ale sânului. Alte 40% sunt reprezentate de corectarea siluetei – lipoaspirații, liposculpturi, iar restul înseamnă corecția nasului, a pleoapelor, a buzelor, a urechilor și lifting facial.

De la ce vârstă apelează femeile la chirurgie estetică?

Cele mai tinere paciente ale clinicii noastre au 17 ani. Majoritatea pacientelor au între 30-35 de ani, iar limita maximă de vârstă e de 50-60 de ani. Avem și fetițe, cu vârste de 12-13 ani, dar cu alt fel de probleme, nu legate de chirurgia sânilor.

Cazul americancei Jocelyn Wildenstein, care s-a operat pentru a ajunge cât mai aproape de înfățișarea unei feline, este deja celebru. V-ați confruntat cu astfel de excentricități?

Nu. Și chiar dacă aș primi astfel de cereri nu le-aș accepta. Am realizat și eu modificări drastice, cum ar fi întineriri spectaculoase. Sunt proceduri combinate, chirurgicale și nechirurgicale, prin care o persoană poate ajunge să semene cu altcineva. Dar oamenii ar trebui să fie realiști și să înțeleagă că trebuie să aibă o înfățișare naturală, potrivită vârstei pe care o au.

Vă petreceți cea mai mare parte a zilei în clinică, scrieți articole de specialitate, sunteți implicată în acte de caritate, membru fondator al Societății Naționale de Chirurgie Estetică și al Societății Naționale de Chirurgie Plastică, Reconstructivă și Arsuri… De unde atâta energie?

Încerc să nu neglijez nici una dintre aceste activități. Mi-aș dori să am mai mult timp să mă ocup de Casa de copii Mogoșoaia, pentru că sunt niște copii minunați, de care și eu și soțul meu ne-am atașat. Bineînțeles că uneori mă simt epuizată, dar reușesc să trec peste asta încărcându-mă pozitiv de la satisfacția pacienților. Rezultatele bune și mulțumirea celor din jur mă motivează foarte mult. Sprijinul soțului meu contează enorm, iar Călin, care acum are 16 ani, încearcă și el să înțeleagă că am mai puțin timp liber decât mi-aș dori.

Intenționează să vă calce pe urme?

Da. Până acum, și el ar vrea să facă chirurgie și amândoi îl încurajăm. Ar fi păcat să nu o facem, din moment ce se simte atras de acest domeniu. Dar i-o spun mereu: medicina e o meserie foarte grea, iar medicii sunt deseori criticați. Ciubucul dezonorant primit de la pacienți e deja o tradiție și va exista atâta vreme cât salariile din sistemul sanitar nu sunt corecte. Publicul trebuie să înțeleagă că medicina e o profesie care cere multe sacrificii din partea viitorilor practicieni. Tinerii de azi nu-și mai doresc să facă medicina. De ce ar vrea să o practice, dacă medicii sunt văzuți ca niște persoane care trebuie ajutate financiar, trebuie să învețe enorm, să aibă respon-sabilități uriașe și, în plus, să fie sancționate dacă acceptă bacșiș. Sper însă că fiul meu se va mobiliza ca să facă față în această profesie grea. Am construit aici nu numai o clinică, ci o întreagă structură, și ne-ar plăcea ca el să ne continue munca. Dar, o spun oricui, nu numai lui: medicina cere sacrificiu de sine, iar sacrificiul se răsfrânge și asupra familiei. Cazul meu e fericit, pentru că și soțul meu este chirurg, deci ne înțelegem reciproc privațiunile. Dar poate alte persoane nu pot să înțeleagă de ce vii în fiecare zi târziu acasă. Când ești chirurg, e foarte greu să fii și mamă și soție excelente.

Cu ce calități trebuie să pornească la drum tinerii care vor să exceleze în domeniul chirurgiei?

În primul rând, să fie oameni de spirit și buni profesioniști. Nu ajunge să fie doar talentați sau doar tobă de carte, ci trebuie să aibă și îndemânare și simțul proporției, al armoniei – trăsături ce se cer permanent cultivate: vizitând muzee și expoziții de artă, încercând să descopere frumosul și armonia create de om sau din natură. Spun „oameni de spirit”, pentru că trebuie să te situezi într-o sferă înaltă ca să poți să creezi actul artistic al chirurgiei estetice. Să înțelegi omul și problemele lui și să descoperi cum poți să-l armonizezi pe de-a-ntregul. E mai mult decât simplul act de a scoate o bucată de piele sau un cartilagiu. Și, bineînțeles, muncă, muncă și iar muncă!

Sunteți o femeie de succes și aveți o carieră de invidiat. Vă lipsește ceva?

Am câteva planuri în agendă. Eu și soțul meu vrem să înființăm un centru de sănătate, într-o zonă submontană în afara Bucureștiului. Deja lucrăm la proiect. Centrul de sănătate se va ocupa de slăbire și detoxifierea organismului. Vrem să fie una dintre instituțiile medicale și wellness cele mai profesioniste din țară, care va promova un alt stil de viață și își va răsfăța nechirurgical pacienții. În plus, îmi doresc din suflet ca fiul meu să înțeleagă că tot ceea ce facem, facem și pentru el. Cred că e o caracteristică a generației tinere de azi: să nu conștientizeze ceea ce au și, prin urmare, să nu fie îndeajuns de recunoscători lui Dumnezeu și familiei pentru ceea ce li se oferă.

Chirurgul estetician trebuie să se situeze într-o sferă înaltă ca să poată crea actul artistic al chirurgiei estetice. Să înțeleagă omul și problemele lui și să descopere cum poate să-l armonizeze pe de-a-ntregul.

DANA MIHAELA JIANU

A absolvit Facultatea de Medicină Generală, București, în 1988.

A participat la peste 30 de congrese naționale și internaționale, cu peste 50 de lucrări științifice. A scris numeroase articole de prezentare a metodelor chirurgiei estetice, fiind invitată pentru demonstrații practice în Arabia Saudită și Olanda. A efectuat peste 5.000 de operații. Din 1997 până în prezent, lucrează ca specialist la Centrul Medical ProEstetica.

Titluri

• Medic specialist în chirurgie plastică la Spitalul Clinic de Chirurgie Plastică și Reconstructivă (din 1993)
• Medic primar în chirurgie plastică (din 1998)
• Doctor în Științe Medicale (2002)
• Membru corespondent al Asociației Americane a Chirurgilor Plasticieni (2001)
• Membru fondator al Societății Naționale de Chirurgie Estetică și al Societății Naționale de Chirurgie Plastică, Reconstructivă și Arsuri

Stagii de perfecționare:

Clinik Dr. Guth – Hamburg (1994); Studio Dr. Giorgio Fischer – Italia (1996); Yorkshire Clinic – Management sanitar privat și chirurgie plastică (David Mobbs, dr. David Sharpe); S. Hoefflin Building – Santa Monica, L.A. (1999); Clinique Yena – Paris (2000); Dr. Giovanni Both – Salo (2001).