Sculptorița de oameni

Discuțiile sunt compuse din vorbe greu de înțeles: „Uite aici e o lipsă minoră. Nu-i mare, dar trebuie corectată. Stai puțin cu buzele strânse, așa… e bine. O să facem un cerculeț, așa… și la stângul, și încă unul pe centrul bărbiei. Pe ele o să venim cu 4-5  microgram de collagen, stai, stai nu te mișca acum că desenăm altă linie…. OK. Aici mergem cu acid hialuronic, patru…ba nu, trei și jumătate…da, da, exact, uite…aici”

Ce ciudat sună: să sculptezi un om. Totuși a frumos zis, mulțumesc. Și e și adevărat fiindcă orice linice, orice cută, orice intervenție pe care o fac rămâne înscrisă acolo pentru totdeauna. N-o mai poate șterge nimic. Poate să schimbe viața, destinul cuiva

Când lucrezi cu chipul unei femei, trebuie să gândești cu ani înainte, să iei în calcul orice detaliu, să știi cum va evolua o linie sau un rid

Probabil că da, în adâncul sufletului sunt o romantică, iubesc partea frumoasă a vieții și asta e ideal pentru profesia

Deviza mea în profesie a fost de la început Frumos, dar sănătos și mai ales natural

Dincolo de geamurile Centrului de Chirurgie Proestetica, soarele din ce în ce mai încrezător al unei primăveri cam amețite, scaldă totul cu o lumină aurie. înăuntru, în „laboratorul“ de estetician al Danei e cald, o căldură plăcută, învăluitoare. Ea, doctorița, subțire și delicată, arată ca un porțelan chinezesc și primul impuls e să-i vorbești în șoaptă. Știu însă că sub aparenta ei fragilitate există o putere covârșitoare de control, o siguranță desăvârșită a deciziilor și un sânge rece pe care nu-l au mulți bărbați. E acolo și o porție serioasă de artă. Ochiul sigur, simțul, grația, echilibrul și înclinația către frumos a unei femei-artist. În cabinet, „drumul către frumusețe” e destul de complicat, deși n-ar părea. Dana arată exact ca un artist în fața unei bucăți de marmură în care vede o statuie, o imagine pe care noi nu o vedem încă. Se apropie și se depărtează de femeia de pe scaun, ca de un șevalet. O privește din alte unghiuri, din trei sferturi, chair și din spate, deși nu pricep de ce, îi așază o oglindă în lateral, sau vine chiar lângă obrajii ei, adaugă o linie fină cu un marker roșu sau una ondulată pe frunte, însă cu albastru, apoi se trage la doi pași, la trei, se uită din profil, mai schimbă lumina să vadă umbrele unde cad, pare nițel nemulțumită, țâțâie din buze, aduce o lupă uriașă, o cameră foto digitală, mai pictează câteva puncte pe pomeți, două steluțe cu verde, o săgeată, mai ocolește o dată, înclină capul, parcă satisfăcută, și mai face rapid țac, țac, țac, încă trei-patru poze. „Aaa, nu, nu-mi plac deloc adânciturile astea de la pleoapă, închide ochii, acum deschide-i, dă-mi te rog altă culoare, nu, nu albastru, un roșu pentru niște toxină botulinică, așa, da… și aici să liftăm puțin-puțin, numai o idee, încruntă-te, două săgetuțe, hai încă una lângă ureche, așa. Infiltrăm ceva? Eu zic că da, la buza superioară, și poate la ridulețele astea de laba-gâștii, uite aici și… aici și… aici, să punctăm locurile, nu te speria, că nu e decât culoarea acum, ca să știm unde să intrăm“.

Câteva secunde în cabinet s-a lăsat tăcerea. Nu multe clipe. Două-trei. Ca o pauză de-o respirație mai adâncă. între pereții îmbrăcați în diplome și poze de personalități a mai rămas ecoul flash-ului camerei foto. Și de dincolo, din sală, venit prin ușile grele termopanate, sunetul liniștitor, ca o răsuflare caldă de om adormit, al aparatului de oxigen. „Da, da, acum e bine, o să fie superb“, rostește cu un aer satisfăcut și râde frumos, larg, cu ochii sclipind jucăuș în razele soarelui. Pentru ea, doamna de pe fotoliu ar fi cam a 400-a lucrare de „sculptură umană“ din carieră. După 14 ani de chirurgie estetică, după ce a fost prima din România care a folosit toxina botulinică pentru eliminarea ridurilor și după două invenții personale, „designul“ perfect al corpului omenesc nu mai are multe secrete pentru ea. Acum trupul nu mai este de mult desenul acela colorat, din cartea de anatomie, de care era fascinată în copilărie. A devenit un motiv al unei existențe. Rațiunea de a lupta cu defectele și cu imperfecțiunile hărăzite de soartă și de a le învinge aproape în fiecare zi. „Uneori mă surprind gândindu-mă că specialitatea asta a mea este, poate, cea mai aproape de perfecțiune. E locul unde n-ai voie să greșești. În chirurgia estetică, atunci când hotărăști unde și ce să scoți ori să adaugi, știi cu toată ființa ta că, deseori, doar o zecime de milimetru ajunge ca să despartă urâtul de frumos“, surâde destinsă Dana, din spatele ochelarilor cu ramă subțire ca firul de păr, care o fac să arate nițel ca o școlăriță.

Dana Mihaela, pe numele ei întreg, a vrut să devină chirurg de când era mică. Nu doctor așa pur și simplu, cum spun mai toți copiii, ci foarte-foarte clar: chirurg. Sau mai avea o variantă: „soție de prim-ministru“. Clar. Nici pictoriță, nici balerină, nici „doamna învățătoare”. Adrian, soțul ei, este, la fel ca ea, un chirurg plastician de renume. „E adevărat că nu este prim-ministru. încă. Oricum însă, una din variantele visului s-a realizat. Lucru ciudat să-ți l dorești să intri într-o lume în care „în fruntea listei nu erau decât bărbați. Când a ales chirurgia estetică, aproape nimeni din România nu știa ce-i aceea și „medicii de marcă” în acest domeniu, se numărau pe degetele unei singure mâini. Ce a urmat a fost un drum normal. Facultatea, specializarea, stagii de pregătire în Anglia, în Germania, apoi tocmai peste Ocean, operații umăr la umăr cu Giovanni Botti și Pierre Fournier, cel care a inventat liposculptura, bursa obținută pentru Santa Monica, la Clinica lui Steven Hoeflin, celebrul plastician al starurilor de la Hollywood, examenele unul după altul, doctoratul, apoi propria clinică. Au fost, unul peste altul, mai mult de 12 ani de muncă îndârjită, de nopți nedormite, de epuizare și de intervenții începute în buza nopții si terminate, de câte si câte ori, în zori. Dar nu cifrele astea sunt cele care contează. Cel mai important pentru ea este numărul, pe care nici nu și-l mai poate aminti, al celor cărora mâinile ei le-au redat frumusețea. Colegii, bărbați cu toții, : are se cam îndoiau că pot exista femei chirurg estetician cu un talent înnăscut, au renunțat la această idee în fața Danei. Cu fiecare reușită, devenea evident că ea n-ar fi putut face altă meserie. Femeia slăbuță, cu umerii drepți și ținuta mândră îi făcea pe toți să se uite ciudat. Părea că o vorbă răstită sau un gest violent ar putea-o face să izbucnească în lacrimi. Dar răbdarea ei, compasiunea fără seamăn și o uriașă gingășie sufletească i-au adus simpatia tuturor. „Sunt un om practic, cu picioarele pe pământ și prefer să nu-mi arăt emoțiile. Sunt insă și un om cu o mare putere de înțelegere”, spune despre sine. A trecut prin toate etapele, pas cu pas, fără pile, fără favoruri. Student, rezident, specialist, medic primar și apoi director al propriei sale clinici. Și în tot timpul ăsta a văzut și a înțeles aproape toate felurile de a ajuta pacientul, omul de lângă ea. „Știi că nu-mi mai amintesc prima mea operație? Ce știu e doar că m-a impresionat profund puterea uluitoare pe care simțeam că o am. Forța aproape materială de a schimba cu o trăsătură de bisturiu liniile vieții cuiva. De a-l ajuta, de a-i schimba destinul. Am știut atunci că în chirurgia estetică nu pot exista îndoieli și jumătăți de măsură. Că nu e loc de «totuși», «dacă», sau «poate». Fiindcă ezitările distrug“. Sigur că, după atâția ani, ar părea că intervențiile Danei sunt aproape o rutină, dar nu-i nici pe departe așa. Fiecare pacient care ajunge

„Clipele mele de liniște, cele pe care le petrec acasă, alături de Călin, sunt ca o baie fierbinte după o noapte de frig: îmi încarcă bateriile”.

în fața ei este altfel, are alte așteptări, e un unicat absolut. De aceea simte și acum aceleași emoții. O întreb dacă nu simte uneori profesia ca pe o povară nesfârșită. Dacă nu cumva viața ei a însemnat doar muncă și nimic altceva. Vreau să-mi vorbească despre sufletul ei. Zâmbește. „De fapt, nu-s prea multe de spus. Lucrurile care contează sunt doar câteva. Profesionism, discreție, dragoste. M-au întrebat mulți, dar în afară de ceea ce se vede imediat, există realizările din lăuntrul tău, momentele de excepție ale vieții personale. Există într-adevăr o uzură psihică și chiar fizică, teribilă, în meseria asta. Orele nesfârșite de încordare, clipele în care stai cu gândul țintă la ce ai de făcut ca să iasă perfect, toate astea lasă urme. Descopăr uluită uneori că timpul curge parcă mai repede și că nu-mi dau seama când s-a scurs, că ziua pare să aibă mai puține ceasuri și mă întreb ce-i de făcut. Dar apoi descopăr și micile minuni care mă înconjoară: băiatul meu, soțul, familia, micuța mea grădină de pe terasă, cărțile mele, studiile, vacanțele cu cei dragi. Și realizez că asta înseamnă de fapt fericirea cu literă mare“.

O porție sănătoasă de pasiune și de dragoste

După orele de clinică, serile sau în clipele de liniște de acasă cu Adi și cu Călin, „cei doi băieți” din viața ei, doctorița e alt om. Lasă de-o parte stăpânirea de sine, sclipirile de oțel ale deciziilor medicale și incontestabila ei competență. Atunci ochii ei devin și mai veseli dacă se poate, fiindcă și așa Dana râde tot timpul, și se umplu de calm și de scăpărări albastre. Surâde mereu, ștrengărește, zglobiu, ca o fetiță neastâmpărată, care tocmai a făcut o poznă. Medicul cu sânge rece, care în sala de operații execută totul fără nici o greșeală, devine o doamnă amuzantă și veșnic bine dispusă. Are un umor fin, sclipitor și este, mai presus de toate, sociabilă. Așa cum o vezi după ce încordarea intervențiilor a trecut, Dana pare că s-ar putea împrieteni și cu o stană de piatră. Acum iese la iveală sensibilitatea sufletului ei de artist. „Știi cum e? La începutul carierei ți-e teamă de lipsa de experiență. Apoi, de încrederea excesivă în forțele tale. Iar mai încolo, ți-e frică să nu te lovești de semne de întrebare. Și despre profesiune și despre alegerile tale. Atunci înțelegi că pentru a face cu adevărat artă din această meserie trebuie să-ți asumi riscul unor decizii”. Viața unei femei chirurg estetician este aproape întotdeauna un fel de „viață a altora”. Este o viață care te consumă teribil. Istovitoare, cu toate că nu pare, creativă, complexă și mult prea puțin cunoscută. în totdeauna omul aflat în fața ta, omul care a venit să-ți ceară să-l „modelezi” este cel care are prioritate. Toate celelalte trec pe planul al doilea.”

La 41 de ani, Dana este, poate, cea mai cunoscută „sculptoriță de oameni” și, chiar, de ce nu? acesta ar putea fi celălalt nume al ei. Iubește din suflet ceea ce face, iubește perfecțiunea, își adoră băiatul, e îndrăgostită de soțul ei și de profesionalism. În tot ceea ce face așază câte o porție sănătoasă de pasiune și câte una de dragoste. Poate de aceea îi iese totul așa de bine.