Casa născută din dor
Istoria aceasta este, într-un fel, specială. Este povestea unei case „cu sufletul cald”. A unei case ridicată din pasiunea unei profesoare de română. Clădită, muncită, migălită cu dragoste, de mâini femeiești, și îngrijită fără istov, așa cum te-ai ocupa de un copil. Și poate că ea, povestea, nici n-ar fi trebuit să aibă cuvinte. Ar fi ajuns imaginile.
Ar fi fost de ajuns imaginile. Cele cu imensitatea muntelui, cu apa limpede cristal, venită din inima de piatră și bulbucind la vale, cu simfonia nuanțelor de verde din jur. Instantaneele cu Beethoven, uriașul cel blând, cu mesele de basm întinse direct pe pajiște, ori cu serile luminate cald, galben-auriu, de focul din șemineu….
Ca să ajungi la „Casa Lucreția“ trebuie să intri, cale de câțiva kilometri buni, către mijlocul tărâmului fabulos al mănăstirilor pictate. Drum întins, șerpuit, care urcă pe nesimțite, așezat, „moldovenește“, spre culmea Rarăului, proptită urieșește sub un glob incredibil de cer albastru. De-abia se crapă de ziuă și pe drum, la câte o intrare de casă, mai aburește o lumină. „Doamna Lucreția? Da! Fașeți dumneavoastră dreapta di la pod, dup-șeea olecuță stânga și vă duși drumul“. Acasă la ea, adică chiar aici la un pas de culmea muntelui, Lucreția, „Doamna“ cum îi zic toți ai casei, da, da, chiar așa cu D mare, semn al respectului, se trezește cel mai adesea înaintea zorilor. Se ridică încetișor din pat și coboară în bucătărie. Pune de-o cafea, iese nițel afară în prag, apoi, până se face cafeaua, trece cu privirea peste toate să vadă dacă-s în bună ordine. Vară, iarnă, sâmbătă, duminică, se trezește fără ceas aproape la oră fixă, ca și cum toate treburile pe care le are de făcut n-o lasă să doarmă. Așa s-a obișnuit din anii lungi petrecuți la catedră. Zeci de ani în care a învățat generații de elevi să vorbească curat românește.
Din zori și până în seară, muncă, muncă și iarăși muncă
Lucreția începe cu un tur al casei. Știe locul fiecărui lucrușor, unde trebuie să stea, care-i cea mai bună poziție ca să-l pună în valoare, în ce lumină, mai la dreapta sau mai la stânga și verifică tot ce nu este cum trebuie. Sufrageria uriașă, cu pereții de sticlă dând direct către brazii din coastă, străjuită de bufetul de nuc încrustat, lucrat cam pe vremea Mariei-Tereza și de șemineul înconjurat de fotolii comode. Terasa cu miros de rășină de brad, scaunele și mesele împletite din nuiele de plop de mâini de bucovineni meșteri din Borodina și de dincolo de Vama, către Izvoarele Sucevei. Apoi bucătăria, curată-lună și aliniată ca un pluton la paradă, unde de cu noapte forfotesc oalele cu mâncare și aburește un miros aromitor dulce-dulce de poale-n brâu și de alivenci. „Care-i secretul succesului extraordinar al pensiunii noastre? Cum am ajuns eu, profesoară de română și Silviu care este medic, să ne apucăm de o asemenea treabă? Știi că de multe ori mă întreb și eu. Și eu cred că de vină e dorul. Gândul de a ne întoarce aici în Vama, unde ne-am născut, unde ne-am cunoscut, unde am copilărit. Dorul de acasă. Trece un pic și pe la florile din vasele mari de piatră și pe la cele de la intrare. Pigulește o frunză, rupe o rămurică mai uscată, iese nițel în prag să arunce o privire la cer și apoi urcă scările la etaj să tragă draperiile de la ferestre, să intre soarele, semn al începutului de zi. Între timp, Silviu, „domnul doctor”, stăpânul casei și soțul Lucreției, apare și dispare pe ușile din laterale, cele care dau spre pajiștea cu păuni și către chioșcul de lemn potopit de verdeață și de trandafiri cățărători unde se pregătește grătarul. Îl alintă puțin pe Beethoven, uriașul Saint-Bernard și urcă în pădure spre locul izvorului captat care aduce apă minerală casei. Între timp, e deja ziuă bine. Și, dacă ridici privirea, spectacolul îți taie respirația: soarele iese dintre munți încetișor, asemenea copiilor care învață să meargă. Apoi prinde puteri. Brusc, întreaga culme prinde să fremete de viață. Apa izvorașului clipocește răbdătoare și neobosită și capătă alte sclipiri, mai vii. Copacii de pe margini, parcă chirciți peste noapte se ridică semeți și-și tremură ușurel ramurile, apoi rămân nemișcați ca oamenii căzuți pe gânduri. Aerul jilav de noapte se primenește cu haine proaspete. Peste pădurea mustind de miresme aleargă o spuzeală subțire ce se mistuie repede sub razele galbene. Ultima vlagă umedă a nopții trecute dispare. „Vedeți, locurile acestea ni se păreau sacre, erau cele mai frumoase imagini din lume. Pentru noi, care locuiam într-un apartament la bloc, toate acestea aveau valoarea unui paradis Și, într-o bună zi, ne-am hotărât să venim înapoi aici. Nici vorbă să ne gândim la turism, la vreo afacere sau la ceva de genul acesta. Am vrut numai să ridicăm o casă a noastră, un loc în care să ne retragem într-o bună zi. Era de fapt o nostalgie, de care parcă nu știam și pe care am lăsat-o să vorbească.
Totul e ca la mama acasă
Fosta profesoară recunoaște cinstit că s-a aruncat într-o aventură atunci când a decis să costruiască casa. Intelectuali fini, dedați discuțiilor filozofice, cei doi soți nu s-au gândit nici o clipă la implicațiile problemei. Costuri, planuri, inginerie, lemn, piatră, olane… Au făcut totul cu ceea ce se putea de la ei. Cu lemn din pădurea lor, cu apă din propriile izvoare, cu piatră din albia râului și din cariera de la Vama. Apoi s-au trezit cu o casă de basm, nou-nouță, însă prea mare față de nevoile lor. Au vrut s-o vândă și să-și ia alta mai mică, dar le-a venit ideea să facă turism. „Eram foarte speriați amândoi și uite, am încercat marea cu degetul, cum se zice. Ezitam, bâjbâiam, n-aveam nici o încredere. Până ce am avut surpriza să constatăm că oamenilor le plăcea. Și locul, și atmosfera, și mâncarea pe care n-o găteam în mod special, ci chiar așa ca pentru noi acasă. Apoi, Lucreția a învățat ce înseamnă succesul. La fel cum un al șaselea simț, cel artistic și ochiul ei extrem de sensibil, îi spun exact ce și cum să facă pentru ca totul să fie perfect. Pas cu pas. Cu bani împrumutați, cu ajutor de la prieteni și de la rude, cu întrebări, cu nedumeriri și cu multe, multe speranțe. încă un etaj, baie pentru fiecare cameră, terasa pardosită nu cu gresie spaniolă, ci podită cu scândură curată, geluită, de fag, foișor larg cu cerdac, apa de izvor, minerală, coborâtă direct din munte, încălzirea, izolarea. N-au avut nici un model, tot ce au respectat a fost tradiția bucovineană. Și așa și arată „Casa Lucreția“ acum, aparținând cu totul lumii molcome a Bucovinei. Puțin idilică, blândă, nițel nostalgică, răsucită un picuț către trecut. Așa cum este și silueta femeii care te întâmpină din prag. Dreaptă, corectă, capabilă de multă dragoste și dăruire, Lucreția trăiește viața, din plin. Adevărul a devenit pentru ea un cult. Pe undeva nu se simte în stare să admită că oamenii au defecte. Și când le constată, e prima care suferă din cauza lor. Așa cum știe să-și apere și micile ei fantezii. Clipele de destindere, plimbările până la izvor, cărțile, discuțiile, visurile. Așa cum își apără dragostea. Iubește candid și constant așa cum știe ea să iubească. Fără convulsii, fără insomnii, fără întrebări complicate, fără fire albe apărute peste noapte. Cu grație și discreție, – mereu, semnul unei femei inteligente
La ora prânzului, apoi către amiază, Lucretia își face timp neapărat și pentru bucătărie. Aici e tărâmul rețetelor fabuloase, păstrate de generații în familie, rețete vechi scrise în grai greu înțeles pe foi îngălbenite. „Eu păstrez cu sfințenie rețetele moștenite de la străbunica mea și asta înseamnă cu adevărat bucătărie bucovineană tradițională. Este chiar artă culinară, uite folosim totul absolut natural, totul proaspăt, ingrediente care aparțin la fel de mult locului acesta ca și noi, ca și casa noastră. Carnea, puiul, vițelul, smântână, verdețurile, toate acestea nu sunt la fel în București și în Bucovina. Gătim aici așa cum o făceau mamele și bunicile noastre și asta se simte imediat. Toți cei care ne-au trecut pragul, fără excepție, au revenit ca prieteni”. Și au fost destui. Zeci și zeci și zeci. Parlamentari, miniștri, ambasadori, bancheri, principese, oameni de stat. Americani, olandezi, elvețieni, englezi, israelieni, francezi, ba chiar și oaspeți din Noua Zeelandă. La „Casa Lucreția“ ca să obții un loc pentru sejur te programezi cu luni de zile înainte. Și dacă privești în jur, ți-e ușor să înțelegi fascinația pe care locurile acestea o au asupra oamenilor. Totul este perfect: iarba, copacii, cerul albastru, păunii și iepurele alb care zburdă prin iarbă, aerul, miresmele adânci, liniștea desăvârșită, până și Saint-Bernard-ul blând și uriaș din fața ușii care are butoiaș legat de gât, și pe care îl cheamă, nici nu se putea altfel, Beethoven.
Lumea din inima muntelui, ce pare încremenită, timpul arătând ca o valoare de neluat în seamă și apusurile, când lumea din jur se scaldă într-o baie de argint. Un argint roșu în purpura amurgului. Și când aerul te îmbată. Când miroase a brad, a rășină, a apă și a flori albastre. Flori de munte.
Educație nemțească:
„Cei care vin aici nu sunt practic niște oaspeți, sunt ca și propria noastră familie, nu trăiesc aici ca la un hotel superutilat și luxos, dar impersonal, ci exact ca la ei acasă. Mulțt prieteni îmi spun că eu nu sunt o afaceristă și cred sincer că așa e. în sinea mea sunt o romantică, o visătoare care crede nestrămutat în bunătatea oamenilor. Poate că sunt eu o intelectuală prea fină, una din ultimele doamne de modă veche, crescută sever, cu educație nemțească și ore întregi de mers cu cărțile sub braț, dar eu așa am învățat: nu se cade să spui niciodată: «eu și alții», ci «alții și eu».
